Mercenarii români

Mercenari – aşa le-a spus militarilor români profesionişti cineva aflat sub anonimatul poreclei de internet, într-unul dintre comentariile postate pe un blog, mercenarii fiind acei teribilişti care se pun în solda celui care plăteşte mai bine şi exercită meseria armelor doar pentru acea soldă. Bineînţeles că, în sinea mea, m-am revoltat, ca unul convins că militarul profesionist este nu numai forma cea mai înaltă de pregătire pentru luptă, dar şi cea mai corectă îmbinare a celor două calităţi, cea de cetăţean şi cea de militar.

Când spun că doar în sinea mea m-am revoltat, vreau să indic faptul că nu am replicat celui de pe internet, pentru că orice răspuns dat la comentariile de pe orice blog este similar cu frecţia făcută la un picior de lemn, care picior te doare doar în închipuirea ta.

Însă subiectul merită adus în discuţia publică, mai ales că, în ceea ce îi priveşte pe militarii români profesionişti de astăzi, cârtitorul anonim internaut are perfectă dreptate, aşa cum şi eu am dreptate să cred despre militarii profesionişti cele scrise mai sus, cu condiţia să mă refer la ei aşa, în general, şi nu la români, în special.

De la teorie la realitate:

Există o întreagă teorie a controlului civil asupra forţelor armate, care identifică formele prin care societatea exercită controlul său asupra puterii militare din statul respectiv, pentru ca aceasta să nu poată fi folosită niciodată împotriva sa. Nu o să analizăm aici meritele acestei teorii, dar trebuie să recunoaştem că problema este una majoră şi care trebuie rezolvată de fiecare stat în parte.

Sunt multe detalii şi aspecte minore de adresat pe parcursul realizării unui sistem de apărare corect controlabil de popor, prin reprezentanţii săi în stat. Dar nu o să ne uităm la ele acum, ci vom rămâne numai cu ideea fundamentală că trebuie realizată o legătură indisolubilă şi permanentă între militar şi stat, astfel încâ niciodată statul şi poporul său să nu devină agresatul iar soldatul agresorul, sau viceversa.

Soluţia universală a fost găsită în Roma Antică şi redescoperită de statele moderne în cadrul Renaşterii, şi este cea a soldatului-cetăţean.

Acum două milenii, militarii serveau în legiunile romane douăzeci de ani, după care primeau cetăţenia romană, care venea atât cu beneficii morale, cât şi cu unele materiale. În primul rând, ca cetăţean al Romei, primeai „pâine şi circ” doar pentru că aveai acest statut. În plus, veteranul avea şi o pensie dată, de obicei, sub forma unei posesiuni funciare, al cărui venit îi revenea lui, pe timpul vieţii.

Avantajele acestei soluţii sunt evidente. Legionarul roman era interesat de bunăstarea statului care urma să îi confere cetăţenia şi accepta să lupte pentru acesta nu numai pentru o soldă, dar şi pentru ceea ce urma să primească la ieşirea din armată, în plus faţă de agoniseala lui din anii de militărie, în bani, sclavi şi bunuri. Statul, la rândul său, făcea şi o economie, pentru că plătea o soldă pentru toţi, iar restul beneficiilor materiale numai celor care mai rămâneau în viaţă la sfârşitul serviciului.

Începând cu secolul al XIX-lea, statele europene moderne au constituit armate de militari şi cetăţeni, pe acelaşi principiu ca în Roma antică, adică cei care serveau o perioadă lungă, de peste douăzeci de ani, primeau, la lăsarea la vatră, compensaţii permanente materiale, financiare şi spirituale, pentru serviciul adus ţării. Iar cei care serveau o perioadă scurtă, erau compensaţi doar pentru acea perioadă, pe considerentul că este o datorie constituţională şi cetăţenească să aperi patria.

Aranajamentul acesta între stat şi militarii săi are atât o raţiune strategică, cât şi o raţiune mercantilă.

Din punct de vedere strategic, puterea militară generată de o armată de cetăţeni în uniformă, fie ei profesionişti sau rezervişti, aparţine indiscutabil statului, militarii având un interes direct ca acest stat să fie cât mai puternic şi mai articulat, iar statul fiind în control deplin asupra acestei puteri. De aceea, actuala Constiuţie a României permite organizarea de activităţi militare numai de autorităţile statului.

Din punct de vedere mercantil, statul plăteşte soldatului pe termen lung solda meritată pentru efortul său în două tranşe. O tranşă pe timul activităţii şi o alta după lăsarea la vatră, pe tot restul vieţii.

Însumate, aceste două tranşe dau expresia în bani a muncii de apărare a patriei depusă efectiv de militarii de carieră, pe durata serviciului.

Adică, esenţa acestui aranjament este că statul primeşte toată „munca” de apărare a sa depusă de militari, dar îi plăteşte cu numai o parte din valoarea acestei munci, sub formă de soldă, urmând ca diferenţa să o deconteze, ulterior, sub formă de pensie militară de stat.

Astfel, orice militar care a depus o muncă de apărare a ţării, în condiţiile stabilite de la început, împrumută statul cu o parte a valorii acestei munci, cu convingerea că va primi înapoi datoria, sub formă de pensie militară de stat.

Cu civilii este altfel:

Orice alte categorii de cetăţeni, fie că au lucrat la stat sau la privat, au de rezolvat individual problema susţinerii lor financiare la încetarea permanentă a activităţii lor remunerate. Iar această problemă se rezolvă prin contribuţii la fonduri de asigurări sociale, fie ele publice sau private. Adică, toţi cetăţenii, alţii decât militarii, depun o cotă la acest fond, din salariile pe care le încasează lunar, prin care se asigură că vor primi o pensie, la împlinirea stagiului de cotizare.

Trebuie înţeles că toţi aceşti angajaţi au primit salarii pentru toată muncă depusă de ei, conform contractelor colective şi individuale de muncă. Nimeni nu le-a mai rămas dator cu alte sume, de plătit ulterior încetării activităţii lucrative.

Fondul de pensii, fie el public sau privat, colectează aceste cotizaţii de la cei activi, mai investeşte din banii pe care îi are în cont în activităţi aducătoare de profit, adică multiplică banii de pensie, după care plăteşte pensionarii de asigurări sociale.

Militarul pe viaţă este militar-cetăţean:

Deci, conform tradiţiei, filosofiei renascentiste şi logicii construcţiei statelor moderne, între angajaţii la stat şi militarii în slubja ţării există o diferenţă clară, ce este dată tocmai de această legătură permanentă a individului în uniformă cu ţara, pe toată durata vieţii sale.

De aceea militarul nu încetează să fie oştean niciodată. El este mai întâi militar activ, apoi militar în rezervă şi, în final militar în retragere, iar gradul ce i se atribuie îi aparţine pentru totdeauna. Şi tot de aceea, uniforma şi însemnele militare poartă stema şi culorile ţării, iar militarul trecut la cele veşnice beneficiază de onoruri militare la înmormântare, inclusiv de intonarea imnului naţional.

Numai că aceste simboluri nu sunt suficiente. Fără o legătură concretă şi permanentă dintre militarul retras din activitate şi ţara lui, ele au exact valoarea etichetelor cu nume de firmă mare lipite pe haine de doi lei. Adică, etichetele nu fac acele haine mai valoroase în nici un fel. Pot însă să îi prostească pe unii sau să îi măgulească pe alţii, că uite, scrie şi pe ei ca pe vedetele de cinema sau pe miliardarii neamului.

Având un aranjament cu totul particular între ei şi stat, în România, ca şi în alte părţi ale lumii, militarii nu au contribuit niciodată la fondul de pensii, nici măcar pe vremea comuniştilor, când acesta era tot de stat şi nu public, aşa cum este astăzi.

De anul acesta, în România sunt numai mercenari:

Ei primesc toţi banii meritaţi pentru munca lor de apărare a ţării, inculsiv pentru viaţa lor şi, din aceşti bani, ei contribuie la fondul de pensii public şi privat, în speranţa că acel fond le va asigura o pensie de asigurări sociale, la părăsirea armatei. Singura diferenţă între ei şi mercenarii clasici este că ei nu pot servi în forţele armate române decât dacă sunt cetăţeni români, ca, de altfel, orice angajat la statul acesta.

Problema nu este însă cu cei activi acum. Ei au posibilitatea să accepte sau nu transformarea lor din soldaţi-cetăţeni în mercenari. Problema este cu cei deja ieşiţi din corpul militarilor activi.

Militarii aceştia şi-au făcut datoria conform angajamentelor şi, mai ales, jurământului depus şi au primit, în schimb, numai o parte din valoarea efortului lor pentru satisfacerea acestei datorii, restul urmând să îl primească sub formă de pensie militară de stat.

Vin acum însă guvernanţii şi neagă principiul că statul este dator să le plătească militarilor aceste pensii militare de stat.

Practic, se inversează responsabilităţile. În loc să considere că statul trebuie să se achite de datoria sa faţă de militarii în rezervă şi retragere, guvernanţii par să creadă că ei doar dau pensii acestor militari ca asistenţă socială, adică ca să nu moară de foame bieţii disponibilizaţi.

Pentru aceasta, ei au inventat o inginerie financiară prin care să se aproximeze o „echivalare” a contribuţiilor pe care militarii le-ar fi plătit la fondul de asigurări sociale, în funcţie de venituri, dacă ei ar fi fost angajaţi la stat cu salariu şi nu cu soldă, iar acel salariu ar fi acoperit întreaga lor muncă şi nu doar o parte a ei.

Realitatea este că militarii au contribuit pe timul activităţii lor, dar nu la fondul public de pensii ci la apărarea României, iar această contribuţie nu a fost compensată în bani, în totalitatea ei.

Cu cât a contribuit fiecare se vede din însăşi ierarhia militară. Cu cât sunt mai mari gradele militare, cu atât sunt mai puţini cei care le poartă, deci, cu atât este mai mare contribuţia la apărarea patriei.

Sistemul anterior de calcul şi acordare a pensiilor militare de stat funcţiona exact pe principiul cât mai are de plătit statul celor care au depus o muncă mult mai scumpă pentru apărarea ţării şi au primit solde cu sume mult mai mici decât valoarea muncii lor. De aceea acele pensii erau calculate în procente din soldele în plată astăzi şi nu în puncte de pensie.

Este posibil ca, în mintea îmbârligată şi coruptă a actualilor guvernanţi, să existe şi ideea că militarii trecuţi în rezervă şi în retragere au primit deja, prin soldele şi pensiile de până acum, mai mulţi bani decât ar fi meritat pentru activitatea lor. Ştiţi, expresia aceea cu „pensiile nesimţite”! Iar această idee s-ar putea să aibă un suport popular, mai ales în rândul celor care au făcut armata ca militari în termen şi au avut senzaţia clară că au pierdut perioada aceea din viaţă fără nici un folos, ba, mai mult, au fost şi umiliţi de cei mai mari, de subofiţeri şi chiar de ofiţeri.

Acestora le putem răspunde cu un considerent strategic şi unul practic.

Din punct de vedere strategic, toată armata şi-a făcut datoria de apărare a patriei, indiferent că a fost formată din indivizi mai zeloşi sau mai leneşi, ori din militari mai pricepuţi sau mai tăntălăi. Dovadă stă chiar condiţia de libertate, independenţă, integritate teritorială şi securitate în care se află România astăzi şi în care s-a aflat tot timpul, de la terminarea ultimului război.

Cât priveşte considerentul practic, acesta constă în faptul că niciodată un datornic nu poate reveni unilateral asupra datoriei sale, zicând că, de fapt, el datorează mai puţin, sau deloc, pentru că cel care i-a împrumutat banii respectivi nu a meritat să aibă acei bani. Deci, practic, statul român, prin actualii săi reprezentanţi, nu poate stabili că nu mai are datorii faţă de militarii în rezervă şi retragere, după ce aceştia şi-au făcut datoria.

Este ca şi cum Senatul Romei de acum două mii de ani ar fi anunţat veteranii care şi-au îndeplinit stagiul de douăzeci de ani în legiunile răspândite pe tot imperiul că nu vor mai deveni cetăţeni ai Romei şi că şi aşa au primit solde prea mari. Iar, dacă nu vor să moară de foame, să stea cu mâna întinsă la privaţi, poate le dau ăia ceva, din fondurile lor.

În concluzie, avem oşteni care au servit România şi au trecut în rezervă lăsând-o întreagă şi prosperă. Aceştia nu pot fi anunţaţi, pur şi simplu, că ei nu au fost militari-cetăţeni cum credeau, ci doar mercenari, pentru că nu aceasta a fost realitatea.

Chiar dacă actualii guvernanţi nu vor să recunoască, România le este datoare militarilor în rezervă şi retragere o pensie militară şi nu una de asigurări sociale, precum şi o pensie de stat şi nu una din sistemul public, pentru că ei au avut un contract de apărare cu acest stat şi poporul lui, iar nu unul de muncă şi contribuţii cu fondul de pensii.

Cât despre cei activi astăzi, în condiţiile în care sunt de acord cu acest sistem de retribuire, însemnă ca acceptă şi îşi merită eticheta de mercenari, chiar dacă au cu toţii buletin de România.

Hari Bucur-Marcu